Titlul problemei de drept: sunt admisibile acţiunile în restituirea taxelor privind poluarea formulate după expirarea termenului prevăzut de art.1 alin.2 din OUG nr. 52/2017? (Curtea de Apel Timișoara)
- Materia: contencios administrativ şi fiscal
- Subcategoria: contencios administrativ şi fiscal
- Obiect Ecris:
- Act normativ incident: art. 1 din O.U.G. nr. 52/2017
- Cuvinte cheie: taxă auto, restituire, termen decădere, expirare
Practica judiciară
Din expunerea problemei de drept sesizate de Curtea de Apel Timişoara rezultă că pe rolul acestei instanţe s-au aflat dosare în legătură cu care s-au conturat următoarele opinii:
- Într-o primă opinie, reflectată în dosar nr.112/115/2019, instanţa a reţinut că dacă reclamantul nu a făcut dovada că s-ar fi adresat organului fiscal pentru restituirea taxei achitate, în condiţiile impuse de O.U.G. nr. 52/2017, până la expirarea termenului prev. de art.1 alin.2 din acest act normativ, respectiv, până la data de 31.08.2018, adresându-se direct instanţei, trebuie apreciată corectă soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii, termenul stabilit de art.1 alin.2 din O.U.G. nr.52/2017 fiind unul de decădere, însă de drept material, iar nu procesual, nefiind aşadar susceptibil de repunere în termen, de întrerupere sau suspendare, iar în acord cu prevederile art.2545 alin.1 şi 2 şi art.2548 Cod civil, reclamantul este decăzut din dreptul de a mai solicita restituirea taxei achitate, apărând astfel neîntemeiată solicitarea sa de obligare a autorităţii fiscale la restituire.
- Într-o altă opinie, contrară, reflectată în dosarele nr.2441/108/2018 şi nr.264/30/2019, excepţia inadmisibilităţii acţiunilor promovate direct în instanţă a fost respinsă ca neîntemeiată.
În motivarea acestei opinii s-a reţinut art.1 din O.U.G. nr.52/2017, susţinându-se că este un act normativ emis pentru restituirea taxelor auto, indiferent de denumire, adoptat ca urmare a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în Cauza C-586/14, Budişan, prin care s-a statuat, cu privire la OUG nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.37/2014, cu modificările şi completările ulterioare, că art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii, precum şi a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauzele C-288/14, Ciup, şi C-200/14, Câmpean, prin care s-a statuat că modalitatea de restituire a sumelor încasate în temeiul legislaţiei naţionale contravine principiilor Uniunii Europene, respectiv principiului cooperării loiale, principiului echivalenţei şi principiului efectivităţii.
Deşi emisă ca urmare a hotărârilor menţionate, O.U.G. nr.52/2017 continuă să încalce principiul cooperării loiale, astfel cum s-a cristalizat în jurisprudenţă şi a fost expus de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârile pronunţate în cauzele C-288/14, Ciup, şi C-200/14, Câmpean: ,,Principiul cooperării loiale trebuie, prin urmare, să fie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să adopte dispoziţii care supun rambursarea unui impozit care a fost declarat contrar dreptului Uniunii printr-o hotărâre a Curţii sau a cărui incompatibilitate cu acest drept rezultă dintr-o astfel de hotărâre unor condiţii care privesc în mod specific acest impozit şi care sunt mai puţin favorabile decât cele care s-ar fi aplicat, în lipsa lor, unei asemenea rambursări, sarcina verificării acestui aspect revenind în speţă instanţei de trimitere” (pct. 31 C-288/14 Ciup).
Reclamantul în speţă a achitat timbrul de mediu în temeiul OUG nr.9/2013, a cărei incompatibilitate cu dreptul Uniunii rezultă din hotărârea pronunţată în cauza C-586/14, Budişan, la data de 02.07.2013. În lipsa reglementării speciale a restituirii acestei taxe prin O.U.G. nr.52/2017, cererea de restituire putea fi formulată oricând în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani, care se împlinea la data de 31.12.2018, în condiţiile reglementate de Codul de procedură fiscală, respectiv art.168 alin.1 şi 2 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Reglementarea unui termen mai scurt, de decădere, pentru formularea cererii de restituire a taxei auto, prin art.1 alin.2 din O.U.G. nr.52/2017, în cadrul procedurii speciale de restituire, decât termenul de prescripţie pe care reclamantul l-ar fi avut la dispoziţie pentru o astfel de cerere în cadrul procedurii interne, ca şi obligaţia de contestare într-o nouă procedură administrativă a deciziilor privind restituirea, deşi o astfel de procedură suplimentară nu e reglementată şi în procedura internă de restituire, constituie condiţii mai puţin favorabile de restituire decât cele reglementate de Codul de procedură fiscală – art.168, şi în consecinţă contravine principiului cooperării loiale enunţat de Curtea de Justiţie a UE, motiv pentru care, având în vedere Legea nr.157/2005 prin care România a ratificat Tratatul pentru aderarea Bulgariei şi României la Uniunea Europeană şi art.148 alin.2 şi 4 din Constituţia României, în conformitate cu care prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, instanţa nu a avut în vedere termenul de decădere menţionat, şi a considerat cererea de restituire a reclamantului formulată în interiorul termenului de prescripţie la data de 09.10.2018, admisibilă, nelegal pârâta respingând cererea ca fiind depusă după termenul legal, prin decizia nr.6362249/18.10.2018, decizie împotriva căreia reclamantul de asemenea nu mai poate fi obligat să parcurgă o nouă procedură administrativă cât timp împotriva adreselor de refuz de restituire a altor taxe s-ar fi putut adresa direct instanţei de judecată fără a mai fi necesară o nouă procedură administrativă.
Aceeaşi problemă de drept a fost transmisă şi de Curtea de Apel Suceava, fără însă a se identifica în concret hotărâri judecătoreşti care să ateste existenţa practicii neunitare. Or, în raport de disp. art.25 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.1375/2015, problema propusă pentru dezbatere de Curtea de Apel Suceava nu reiese a constitui în mod efectiv un aspect de practică neunitară, lipsind identificarea punctuală a unor hotărâri judecătoreşti care să facă aplicarea în mod neunitar a reglementării incidente; cu toate acestea, reprezintă o situaţie de practică judiciară potenţială, întrucât se degajă două puncte de vedere în rândul judecătorilor instanţei iniţiatoare (Tribunalul Botoşani) cu privire la această problemă de drept.
Opinia referentului
Nu a fost exprimată.
Opinia formatorului INM
Potrivit art.1 din O.U.G. nr.52/20175 „(1) Contribuabilii care au achitat taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, prevăzută la art. 214^1 – 214^3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, taxa pe poluare pentru autovehicule, prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prevăzută de Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu modificările ulterioare, şi timbrul de mediu pentru autovehicule, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările şi completările ulterioare, şi care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă pot solicita restituirea acestora, precum şi a dobânzilor datorate pentru perioada cuprinsă între data perceperii şi data restituirii, prin cerere adresată organului fiscal central competent. Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Dreptul contribuabililor prevăzuţi la alin. (1) de a cere restituirea se naşte la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa, iar prin derogare de la prevederile art.219 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cererile de restituire se depun, sub sancţiunea decăderii, până la data de 31 august 2018. (…) (5) Cererea de restituire se soluţionează prin decizie emisă de către organul fiscal central competent, (…) (7) Împotriva deciziei prevăzute la alin.(5) contribuabilii pot face contestaţie în condiţiile Legii nr. 207/2015, (…), în termen de 45 de zile de la comunicarea deciziei. (…) (9) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi contestate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, (…).”.
Aşadar, normă juridică nouă prevede dreptul contribuabilului care a achitat taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule prevăzută de Codul fiscal / taxa pe poluare pentru autovehicule prevăzută de O.U.G. nr.50/2008 / taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule prevăzută de Legea nr.9/2012 / timbrul de mediu pentru autovehicule prevăzut de O.U.G. nr.9/2013 [în continuare, taxe privind poluarea lato sensu] şi care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr.52/2017 de a solicita restituirea acestora, precum şi a dobânzilor aferente, instituind totodată că dreptul de a cere restituirea se naşte la data intrării în vigoare a acestui act normativ, indiferent de momentul la care s-a perceput taxa, sub condiţia însă ca aceste cereri de restituire să se depună, sub sancţiunea decăderii, până la data de 31.08.2018.
Observând expunerea de motive a acestei ordonanţe de urgenţă, astfel cum se regăseşte în preambulul actului normativ, constatăm că un motiv determinant al adoptării sale l-a constituit jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care taxele amintite au fost declarate ca fiind contrare dreptului european în materie.
Lecturând atent O.U.G. nr.52/2017 mai constatăm că legiuitorul a reglementat restituirea taxelor amintite fără a face distincţie după cum autoturismul pentru care a fost achitată acea taxă litigioasă era unul nou sau de ocazie (second-hand) ori fusese achiziţionat din România, dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene sau dintr-o ţară terţă (ex. Statele Unite ale Americii, Japonia sau Coreea de Sud).
În acest context, apreciem că problema admisibilităţii acţiunilor vizate de Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Suceava trebuie tratată prin prisma unei distincţii în funcţie de natura bunului (nou sau de ocazie) şi de provenienţa sa (cumpărat ca fiind înmatriculat anterior în România sau într-un alt stat membru UE ori într-un stat terţ).
Relevanţa distincţie amintite are în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene – a se vedea hotărârile pronunţate în cauza C-402/2006 Ioan Tatu c. statului român sau cauza C-263/10, Iulian Nisipeanu împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Gorj, Administraţia Finanţelor Publice Târgu Cărbuneşti şi Administraţia Fondului pentru Mediu sau cauzele conexate C-97/13 şi C-214/13, Silvia Georgiana Câmpean şi George Ciocoiu sau cauza C-586/14 Vasile Budișan împotriva Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj – una prin care a fost analizată situaţia autovehiculelor de ocazie (second hand) achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene şi pentru care statul român percepea o taxă pentru poluare lato sensu cu ocazia înmatriculării lor în România.
În aceste condiţii, apreciem că doar în cazul taxelor pentru poluare vizând această din urmă categorie de autovehicule se pune problema analizării admisibilităţii solicitate prin prisma raportului dintre dreptul naţional în materie şi cel european relevant.
În cazul celorlalte (autoturisme achiziţionate ca noi şi autoturisme de ocazie achiziţionate de pe piaţa românească sau o piaţă terţă Uniunii Europene), mecanismul de restituire reglementat de O.U.G. nr.52/2017 este incident ca atare, în lipsa aplicabilităţii dreptului european.
Revenind la situaţia autovehiculelor de ocazie (second hand) achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene şi pentru care statul român percepea o taxă pentru poluare lato sensu cu ocazia înmatriculării lor în România, constatăm mai întâi că legiuitorul român a reglementat cu caracter special un mecanism de restituire a acestora, fără însă ca această reglementare să fie cea primară în baza căreia se putea dispune o astfel de măsură.
Anterior, prin decizia nr.24/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a decis că „Procedura de contestare prevăzută la art.7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art.205 – 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.”.
Instanţa Supremă a reţinut în considerente următoarele: „Justiţiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura “restituirii de sume”, invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, “aplicarea eronată a prevederilor legale”. În sine, această reglementare respectă cele două principii enunţate anterior, al echivalenţei şi al efectivităţii; nu s-a susţinut că art.110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma naţională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat. (…) Înalta Curte reţine că acţiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiţionată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. (…) Într-adevăr, existenţa art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obţine decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare “actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat”, un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul. (…) În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul şi finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecinţa înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii de restituire a taxei de poluare şi obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu. Procedura prealabilă reglementată de dispoziţiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acţiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. În al treilea rând, soluţia admisibilităţii unor asemenea acţiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care recunoaşte contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.”.[s.n.]
În sens similar, prin decizia nr.14/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în analiza privind natura dobânzii ce acordă în caz de restituire a taxelor privind poluarea lato sensu şi a momentului de la care pot fi acordate, instanţa supremă a reţinut şi următoarele considerente relevante pentru analiza de faţă: „39. Pornind de la definiţia dată creanţelor fiscale principale de normele legale (…) se constată că taxele în discuţie se încadrează în această categorie, reprezentând drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, în categoria respectivă fiind incluse atât dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, cât şi dreptul la restituirea acestor sume, în măsura în care plata lor a fost făcută fără temei legal. 40. Natura juridică de creanţe fiscale principale a sumelor achitate de contribuabil cu titlu de taxă de primă înmatriculare, taxă pe poluare şi taxă pentru emisii poluante este dată de reglementările legale care le-au instituit, cu menţiunea că evoluţia legislaţiei interne în materie nu a condus la schimbarea naturii juridice a acestor creanţe, întrucât schimbarea beneficiarului taxei nu a fost însoţită şi de schimbarea regimului juridic aplicabil acesteia. 41. Cum taxele în cauză se încadrează în categoria creanţelor fiscale principale, se constată că raportul juridic născut între plătitorul taxei şi beneficiarul acesteia este un raport de drept fiscal, reglementat de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 42. (…) În conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, în orice litigii referitoare la încasarea sau restituirea unui impozit, a unei taxe sau a unei contribuţii, se aplică cu prioritate prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (…) 45. De asemenea, art. 117 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că se restituie debitorului, la cerere, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale. Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile în situaţia analizată, în raport cu considerentele Deciziei nr. 24/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a recunoscut dreptul contribuabilului la restituirea sumei achitate cu titlu de taxă pe poluare, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală. (…)”. [s.n.]
Aşadar, la dispoziţia contribuabililor care contestau obligaţia de plată a taxei pentru poluare lato sensu, invocând contrarietatea dreptului intern cu cel european relevant, exista anterior reglementării O.U.G. nr.52/2017 un remediu eficient pentru restituirea sumelor în discuţie.
Or, potrivit art.135 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală „Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.”, iar potrivit art.219 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală „Dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire.”.
Cu toate acestea, în cazul taxelor pentru poluare lato sensu, prin reglementarea O.U.G. nr.52/2017 se derogă de la textul art.219 din Legea nr.207/2015, stabilindu-se obligaţia contribuabilului de a formula cererea de restituire până la data de 31.08.2018.
Cum O.U.G. nr.52/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.644/07.08.2017, rezultă că intervalul de timp disponibil contribuabililor pentru a cere o restituire a taxelor pentru poluare lato sensu, achitate în scop de înmatriculare în România a autovehiculelor de ocazie (second – hand) cumpărate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, a fost redus de la 5 ani la aproximativ 1 an.
Într-o jurisprudenţă constantă a instanţei din Luxemburg, din care vom reţine exemplificativ hotărârea din 30.06.2016 pronunţată în cauza C-288/14 Silvia Ciup împotriva Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Timiş – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, se arată că „Principiul cooperării loiale trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să adopte dispoziţii care supun rambursarea unui impozit care a fost declarat contrar dreptului Uniunii printr-o hotărâre a Curţii sau a cărui incompatibilitate cu acest drept rezultă dintr-o astfel de hotărâre unor condiţii care privesc în mod specific acest impozit şi care sunt mai puţin favorabile decât cele care s-ar fi aplicat, în lipsa lor, unei asemenea rambursări, (…).”, respectiv că „Principiul echivalenţei trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să prevadă modalităţi procedurale mai puţin favorabile pentru acţiunile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele aplicabile acţiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern. (…).”. [s.n.]
Prin hotărârea pronunţată în cauză C-118/08 Transportes Urbanos y Servicios Generales SAL împotriva Administración del Estado, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în considerente următoarele: „33. Cu privire la principiul echivalenței, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, acesta impune ca toate normele aplicabile acțiunilor să se aplice fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor similare întemeiate pe nerespectarea dreptului intern (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis, C-231/96, Rec., p. I-4951, punctul 36, Hotărârea din 1 decembrie 1998, Levez, C-326/96, Rec., p. I-7835, punctul 41, Hotărârea din 16 mai 2000, Preston și alții, C-78/98, Rec., p. I-3201, punctul 55, precum și Hotărârea din 19 septembrie 2006, i-21 Germany și Arcor, C-392/04 și C-422/04, Rec., p. I-8559, punctul 62). 34. Totuși, acest principiu nu poate fi interpretat în sensul că obligă un stat membru să extindă regimul său intern cel mai favorabil în privința tuturor acțiunilor introduse într-un anumit domeniu de drept (Hotărârea Levez, citată anterior, punctul 42, Hotărârea din 9 februarie 1999, Dilexport, C-343/96, Rec., p. I-579, punctul 27, și Hotărârea din 29 octombrie 2009, Pontin, C-63/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 45). 35. Pentru a verifica dacă principiul echivalenței este respectat în acțiunea principală, trebuie, așadar, să se examineze dacă, având în vedere obiectul și elementele sale esențiale, acțiunea în răspundere introdusă de Transportes Urbanos, întemeiată pe încălcarea dreptului Uniunii, și cea pe care această societate ar fi avut posibilitatea să o introducă în temeiul unei eventuale încălcări a Constituției pot fi considerate similare (a se vedea în acest sens Hotărârea Preston și alții, citată anterior, punctul 49). (…).”. [s.n.]
Aceeaşi raportare, prin prisma principiilor dezvoltate în jurisprudenţa instanţei din Luxemburg, a fost adoptată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în deciziile pronunţate în interesul legii nr.25/2011 şi nr.14/2015, în aceasta din urmă arătând explicit că „posibilitatea reglementării de către statele membre ale Uniunii Europene a unor proceduri de restituire a taxelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar trebuie să respecte principiile echivalenţei şi efectivităţii, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (…)” sau că „Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenţei (pentru cererile de rambursare a taxei bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional)”.[s.n.]
Or, în lumina tuturor aspectelor arătate anterior, conchidem că în cazul unei acţiuni privind refuzul organului fiscal competent de restituire a taxei pentru poluare lato sensu, achitată aferent unui autovehicul de ocazie (second hand) achiziţionat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu apar a fi respectate principiile cooperării loiale şi echivalenţei dacă la data de 31.08.2018 (când se împlineşte termenul de decădere pentru formularea cererii de restituire în condiţiile O.U.G. nr.52/2017) nu era împlinit termenul de prescripţie a dreptului la restituire stabilit de O.G. nr.92/2003, respectiv de Legea nr.207/2015, întrucât în acest caz remediul disponibil se exercită în condiţii mai puţin favorabile decât cel specific creanţelor fiscale vizate exclusiv de dreptul intern (este instituit un termen de decădere de aproximativ 1 an pentru formularea cererii, deşi în dreptul comun al Codului de procedură fiscală se prevede un termen de prescripţie de 5 ani).
Cât despre situaţia taxelor pentru poluare lato sensu, în cazul cărora termenul de prescripţie privind dreptul contribuabilului de a cere să îi fie restituită suma achitată cu acest titlu era împlinit deja la data de 31.08.2018 (când se împlineşte termenul de decădere pentru formularea cererii de restituire în condiţiile O.U.G. nr.52/2017), premisele încălcării principiilor cooperării loiale şi echivalenţei nu apar a fi întrunite, deoarece în acest caz legiuitorul conferă un beneficiu suplimentar acestor creditori, prin punerea la dispoziţia lor a unui remediu suplimentar şi favorabil restituirii, ce nu îşi are un echivalent în raport de restituirea creanţelor fiscale reglementate exclusiv de dreptul intern.
Punctul de vedere al Secției de contencios administrativ și fiscal a ÎCCJ
Nu există practică judiciară în materie.
Reprezentantul Înaltei Curți susține opinia majoritară adoptată în cadrul întâlnirii.
Opinii exprimate de participanții la întâlnire
Cu majoritate, participanții au considerat inadmisibile acţiunile în restituirea taxelor privind poluarea formulate după expirarea termenului prevăzut de art.1 alin.2 din OUG nr. 52/2017, chiar și atunci când termenul de prescripţie a dreptului la restituire stabilit de O.G. nr.92/2003, respectiv de Legea nr.207/2015 nu este împlinit, contrar opiniei formatorului INM.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Curtea de Apel Craiova, 17-18 octombrie 2019.
