Întrucât contractul de asistenţă juridică a fost încheiat intuitu personae, în considerarea prestațiilor unui anumit avocat, al cărui nume a fost menționat ca atare, este evident că această natură juridică a actului nu putea constitui o premisă care să facă posibilă substituirea în îndeplinirea serviciilor avocaționale, o asemenea clauză neputând fi subînțeleasă. O astfel de clauză, care nu este una uzuală într-un contract încheiat intuitu personae, în considerarea calităţilor părţii cocontractante, ar fi trebuit să fie menţionată expres pentru a fi producătoare de consecinţe juridice.
De aceea, nu se poate susţine, cu temei legal, că raporturile juridice dintre părţi trebuia considerate ca derulându-se în continuare şi după ce pârâtului i-a încetat calitatea de avocat, întrucât serviciile profesionale ar fi putut fi prestate de ceilalți avocați ai societății profesionale.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă la data de 29.12.2017, reclamanții A., B. SRL București şi C. LTD Tel Aviv Israel au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Societatea civilă profesională de avocați D. şi Asociaţii, D., obligarea acestora, în solidar, la restituirea, în contul aparţinând titularului A. C. Ltd, deschis la Banca X, a sumei de 60.000 (şaizeci de mii) de euro, reprezentând onorariu avocaţial achitat integral, fără a primi în schimb prestaţia asumată de pârâţi, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1164, art. 1165, art. 1166 şi urm. C.civ., art. 1443 şi urm. C.civ., art. 1469 şi urm., art. 1480, art. 1516, art. 1518, art. 1531, art. 1635 şi urm. C.civ., precum şi art. 94, art. 95, art. 192, art. 194 şi urm. C.proc.civ.
Prin încheierea din 09.11.2018 Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei SCPA D. şi Asociaţii, invocată de pârâtul D., având în vedere că aceasta a fost dizolvată și a dispus scoaterea ei din cauză. Totodată, instanţa de fond a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, invocată de pârâtul D.
Prin sentinţa nr. 2866 din 06.12.2019 Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Prin decizia nr. 1215A din 20.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III a civilă și pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa; a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pe pârât să achite reclamanţilor, în solidar, suma de 30.000 euro; a obligat pe pârât să achite reclamantului A. suma de 3.900,82 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la prima instanţă, aferentă sumei pentru care acţiunea a fost admisă; a obligat pe pârât să achite reclamantei C. LTD suma de 10.500 euro, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat pentru reprezentare în faţa primei instanţe; a obligat pe intimatul-pârât să achite apelantei-reclamante C. LTD suma de 1.950,41 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel, aferentă sumei pentru care acţiunea a fost admisă; cu cheltuieli de judecată pe cale separată pentru intimatul-pârât.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât a expus un scurt istoric al cauzei, iar subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor legale în materia răspunderii civile contractuale, a prevederilor art. 15 din Legea nr. 51/1995 coroborate cu dispozițiile art. 41 alin. 1 lit. a din Statutul profesiei de avocat, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 196 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat, art. 1197 alin. 2 C.civ., art. 1276 C.civ. și art. 152 din Statutul profesiei de avocat, art. 28 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 51/1995.
A mai arătat că instanţa de apel a apreciat eronat că numirea pârâtului în poziția de consul general nu reprezintă o cauză străină exoneratoare de răspundere, în contextul în care calitatea dobândită este incompatibilă cu profesia de avocat, intervenind, astfel, suspendarea de drept a recurentului din această profesie.
Suspendarea calității de avocat constituie o cauză mai presus de voința recurentului, reprezentând o consecință a prevederilor legale, iar un raționament contrar echivalează cu acceptarea ipotezei săvârșirii infracțiunii de exercitare a unei profesii fără drept, faptă sancționată conform prevederilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 51/1995 coroborate cu dispoziţiile art. 348 C.pen.
Împrejurarea că a fost de acord cu numirea în funcția de consul general nu reprezintă o cauză care să atragă răspunderea recurentului întrucât nu există nicio dispoziție în Statutul profesiei de avocat sau în Legea nr. 51/1995 care să impună exercitarea acestei profesii neîntrerupt, iar alegerea ocupației este reglementată de art. 41 din Constituția României.
Recurentul susține că numirea sa în funcția de consul general nu a fost de natură a crea prejudicii intimaților întrucât aceștia ar fi fost, în continuare, reprezentați de avocații din cadrul SCPA D. și Asociatii, conform Statutului societății profesionale de avocați, după cum, nu se poate reține vinovăția recurentului având în vedere că a intervenit o cauză legală ce l-a împiedicat să exercite, în continuare, profesia de avocat.
Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea art. 196 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat, întrucât recurentul nu s-a obligat personal să acorde asistență și reprezentare juridică intimaţilor, neexistând un raport contractual direct între părți, ci contractul de asistență juridică a fost încheiat cu SCPA D. și Asociații. Părțile nu au prevăzut o clauză care să interzică substituirea recurentului de către alți avocați din cadrul societății și, conform principiului qui tacit consentire videtur, se înțelege că intimații au fost de acord să fie reprezentați și de alți avocați.
Invocând prevederile art. 1197 alin. 2 C.civ., recurentul susține că intimații și-au manifestat acordul cu privire la prestarea activităților juridice de către mai mulți avocați din cadrul SCP D. și Asociații, încă de la semnarea actului adițional, iar pe parcursul derulării raporturilor de colaborare, intimații nu și-au manifestat dezacordul sau nemulțumirea cu privire la prestarea serviciilor juridice și de către alți avocați, ce activau împreună cu reclamantul, în cadrul societății.
În contextul în care în cuprinsul contractului nu se regăsește o clauză de exclusivitate, relevant este și faptul că recurentul a fost coordonatorul societății civile profesionale, astfel că avea prerogativa de a desemna orice alt avocat din cadrul societății pentru a reprezenta interesele intimaților.
Totodată, instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 1277 C.civ. și art. 152 din Statutul profesiei de avocat întrucât onorariul stabilit de părți a fost unul plătibil lunar, iar tranșele lunare de plată acopereau serviciile avocațiale prestate pentru luna respectivă, astfel că plățile au fost aferente perioadei 1.07.2015-1.07.2017, aspect necontestat în cauză. Pe cale de consecință, denunțarea unilaterală a contractului de asistență juridică nu poate avea efecte asupra sumelor achitate cu titlul de onorariu pentru activitățile juridice prestate în respectiva perioadă (2 ani).
Recurentul arată că suspendarea contractului nu a fost intempestivă, sens în care detaliază situația de fapt – şi susţine că nu a fost analizată de instanța de apel – referitoare la informarea intimaților cu privire la intervenirea cauzei care a determinat suspendarea recurentului din profesia de avocat și continuarea raporturilor contractuale cu avocații din cadrul SCPA D. și Asociații și stabilirea strategiei viitoare.
Invocând prevederile art. 28 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 51/1995, recurentul arată că au fost îndeplinite obligațiile contractuale, iar denunțarea intempestivă și unilaterală a contractului de asistență juridică de către intimatul A. nu dă dreptul la restituirea onorariului, sens în care nu se poate reţine o cauză care să atragă răspunderea recurentului.
Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi au arătat că din coroborarea prevederilor contractuale (art. 1, art. 3, art. 7 din actul adițional) reiese că, în schimbul onorariului de avocat în cuantum de 60.000 euro, serviciile de asistență juridică vor fi asigurate de recurent, expres şi cu acurateţe nominalizat, intuitu personae, până la soluționarea definitivă a procesului. Deşi de diligenţă, obligaţia asumată de pârât avea o componentă precis determinată de rezultat, relativ la convenţia părţilor în forma asumată.
Contrar celor susținute de către recurent, numirea pârâtului în funcţia de consul general la New York nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere.
Obligația reieșită din convenţia părţilor, care îl nominalizează pe recurent ca prestator desemnat intuitu personae, este expresia abilității cu care recurentul-pârât a atras și convins intimaţii-reclamanţi să plătească onorariul de 60.000 euro. Astfel, nu doar în litera, dar și în spiritul ei, convenţia, redactată și prezentată chiar de recurent, sublinia echivalența de prestații numai în arhitectura care excludea cu totul reconsiderarea traiectului profesional al acestuia mai înainte de, cel puțin, soluționarea definitivă a dosarului nr. xD/P/2015 al DIICOT Oradea.
Intimaţii învederează că nu şi-au exprimat acordul cu privire la colaborarea cu alţi avocaţi din cadrul SCPA D. şi Asociaţii, ce nu au fost nominalizaţi în cuprinsul convenţiei. Totodată, susţin că au fost informaţi cu privire la numirea recurentului în funcţia de consul general după achitarea ultimei rate a onorariului de 60.000 euro (ultima rată de 2.500 euro fiind achitată la data de 7.06.2017).
În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate:
Este lipsită de fundament susţinerea recurentului-pârât conform căreia instanța de apel ar fi pronunţat o soluţie nelegală prin aceea că nu a reţinut o cauză străină, exoneratoare de răspundere, în legătură cu modalitatea derulării raporturilor juridice decurgând din încheierea contractului de asistență juridică între părţi.
Pe acest aspect, recurentul a făcut trimitere la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 41 alin. 1 lit. a) din Statutul profesiei de avocat referitoare la incompatibilități ale profesiei de avocat şi la suspendarea exercițiului profesiei pe toată durata stării de incompatibilitate susţinând că, în acord cu aceste prevederi legale/statutare, a trebuit să-şi suspende calitatea de avocat, ca urmare a numirii sale în funcţia de consul general al României la New York, situaţie care se circumscrie unei cauze mai presus de voinţa acestuia, care l-a împiedicat să acorde mai departe asistenţă juridică părţii.
Formulând critica în acești termeni, cu trimitere la dispoziţiile legale vizând exercitarea profesiei de avocat, incompatibilitățile acesteia şi suspendarea exercițiului profesiei, recurentul ignoră faptul că soluţia instanţei nu statuează în sensul necesităţii continuării activităţii avocatului (pârât) în contra prevederilor legale menționate de acesta, ci demonstrează de ce, situaţia în care acesta s-a regăsit, urmare a acceptării numirii sale în funcţia de consul general, nu-l poziționează într-o ipoteză care să corespundă unei cauze străine exoneratoare de răspundere în legătură cu aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de asistență juridică.
Pentru a fi vorba de astfel de cauză, externă voinţei părţii, aptă să înlăture raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu – condiţie a răspunderii civile – este necesar să se identifice, în sensul art. 1351 C.civ., fie un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil (forţa majoră), fie un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs (cazul fortuit).
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, pârâtul nu s-a regăsit în niciuna din aceste ipoteze, de vreme ce numirea acestuia în funcţia de consul a presupus acordul său şi acceptarea respectivei funcţii, ceea ce a condus la starea de incompatibilitate în exercitarea profesiei cu consecinţa, deopotrivă, a suspendării din avocatură şi a încetării acordării asistenței juridice (înainte de definitivarea procedurii judiciare) la care se obligase conform contractului încheiat cu intimatul-reclamant.
Tot în mod nefondat pretinde recurentul o încălcare a dispozițiilor art. 196 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat – potrivit cărora raportul juridic se naşte între client şi societatea civilă profesională, serviciile profesionale urmând a fi îndeplinite de oricare dintre avocații desemnați de avocatul coordonator – atunci când instanța de apel reţine că încheierea contractului de asistență juridică s-a făcut în considerarea prestațiilor personale ale pârâtului.
Critica recurentului, fundamentată pe dispozițiile statutare – care conferă cadrul general al încheierii contractelor de asistență juridică, cu posibilitatea desemnării oricărui avocat al societății civile profesionale să îndeplinească serviciile profesionale – este eronată dintr-o dublă perspectivă.
Mai întâi, pentru a determina conținutul concret al raportului juridic dintre părţi, instanța de apel a analizat, în mod corect, clauzele contractuale care, dând expresie voinţei părților, le circumscriu drepturile şi corelativ, obligaţiile asumate.
În acest sens, s-a constatat că, potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din contractul de asistenţă juridică încheiat între SCA D. şi asociaţii şi A., în iulie 2015, recurentul-pârât D. s-a obligat personal să îl asiste şi să îl reprezinte pe intimatul-reclamant (inculpat în dosarul penal nr. xD/P/2015) la urmărirea penală şi în faza de instanţă a procedurilor, convenindu-se un onorariu de 60.000 euro pentru întreg procesul, până la finalizarea cauzei.
În prezenţa unei astfel de stipulaţii exprese, care a concretizat voinţa părţilor, susţinerea recurentului potrivit căreia nu ar exista nicio prevedere contractuală care să interzică substituirea prestaţiilor acestuia de către alţi avocaţi din cadrul societăţii, prevalându-se de principiul qui tacit consentire videtur, este una care contrazice flagrant realitatea raporturilor juridice existente între părţi, conform clauzelor contractuale menţionate, negând astfel forța obligatorie şi principiul relativităţii efectelor acestuia (art. 1270 C.civ.), care presupun executarea întocmai şi cu bună-credinţă a obligațiilor asumate.
În același timp, separat de faptul că ceea ce prevalează este înțelegerea părţilor – câtă vreme aceasta nu a nesocotit cadrul normativ în vigoare – se constată că însăși dispoziția statutară de care se prevalează recurentul (art. 196 alin. 2) reglementează, ca excepţie de la situaţia în care serviciile profesionale pot fi îndeplinite de oricare dintre avocaţii societăţii profesionale desemnat de avocatul coordonator, aceea în care „serviciile profesionale constau în asistenţă şi reprezentare juridică la instanţe, parchete, organe de cercetare penală sau alte autorităţi, când în contractul de asistenţă juridică se desemnează numele avocatului desemnat ori acceptat de client, precum şi dreptul sau interdicţia de substituire a acestuia”.
Or, de vreme ce încheierea contractului de asistenţă juridică s-a făcut intuitu personae, în considerarea prestațiilor unui anumit avocat, al cărui nume a fost menționat ca atare, ar fi fost superfluă o clauză care să interzică substituirea acestuia cu alți avocați din cadrul societății de avocatură.
În plus, contractele obligă la ceea ce este expres stipulat în conţinutul lor, iar pentru a se putea face referire la alte urmări sau efecte pe care acestea le-ar putea produce, legea permite să se ţină seama de cele „pe care practicile statornicite între părţi, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui” (art. 1272 C.civ.).
Întrucât contractul a fost încheiat intuitu personae, este evident că această natură juridică a actului nu putea constitui o premisă care să facă posibilă substituirea în îndeplinirea serviciilor avocaționale, recurentul pretinzând fără temei că o asemenea clauză ar fi trebuit subînțeleasă (pentru că tăcerea ar valora consimțământ).
În realitate, o asemenea clauză de substituire, pentru că nu este una uzuală într-un contract încheiat intuitu personae, în considerarea calităţilor părţii cocontractante, ar fi trebuit să fie menţionată expres pentru a fi producătoare de consecinţe juridice.
De aceea, este lipsită de substanță şi temei legal şi susţinerea recurentului potrivit căreia raporturile juridice dintre părţi trebuia considerate ca derulându-se în continuare şi după ce acestuia i-a încetat calitatea de avocat, întrucât serviciile profesionale ar fi putut fi prestate de ceilalți avocați ai societății profesionale (dizolvată, la rândul ei, în martie 2018, la 6 luni de la suspendarea din avocatură a recurentului), ceea ce l-ar plasa pe acesta în afara condiţiilor răspunderii civile contractuale.
Critica recurentului în sensul că decizia din apel ar fi fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1276 C.civ., art. 152 din Statutul profesiei de avocat este, de asemenea, nefondată.
Pe acest aspect, recurentul a pretins greşita obligare a sa la restituirea sumei de 30.000 euro (din totalul onorariului, de 60.000 euro), în condiţiile în care denunțarea contractului, potrivit dreptului comun, nu produce efecte asupra prestaţiilor efectuate şi respectiv, în materia asistenței juridice, nu exonerează pe client de plata onorariului cuvenit pentru serviciile prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul clientului.
Poziţia procesuală a recurentului se bazează pe o interpretare proprie a situaţiei de fapt, contrară celei reţinute de instanţa de control devolutivă, care a stabilit, pe baza probelor administrate şi analizei clauzelor contractuale, că în speţă nu a avut loc o executare a obligaţiilor asumate, prin aceea că a fost acordată asistenţă juridică pe o perioadă de 2 ani, câtă vreme convenţia părţilor a fost ca, în schimbul onorariului de 60.000 euro, reclamantului să i se asigure asistenţă şi reprezentare „pentru întreg procesul, până la finalizarea cauzei”, dosarul aflându-se şi în prezent în faza de urmărire penală.
Împrejurarea că părţile au convenit o anumită modalitate de plată a onorariului (câte 2.500 euro/lună) şi că astfel, s-a realizat achitarea integrală a acestuia prin trecerea unei perioade de timp de 2 ani, nu înseamnă că părţile şi-au îndeplinit reciproc obligațiile, câtă vreme dosarul nu a depășit faza urmăririi penale, iar asistența juridică trebuia acordată „până la finalizarea cauzei”.
Aceasta înseamnă că plata întregii sume stabilite cu titlu de onorariu în sarcina intimatului-reclamant corespunde îndeplinirii integrale a obligaţiei asumate doar de către acesta, dar fără a obţine echivalentul prestaţiei (contraprestației) celeilalte părţi, care trebuia să-i acorde asistenţă juridică în continuare, obligație pe care nu şi-a mai îndeplinit-o, urmare a suspendării din profesie, pentru motive care nu sunt asimilabile unei cauze străine exoneratoare de răspundere, cum s-a arătat în analiza anterioară a prezentei decizii.
Ca atare, susținerea recurentului potrivit căreia a prestat serviciile avocațiale convenite, iar „tranșele lunare de plată acopereau serviciile pentru luna respectivă”, aşa încât denunțarea unilaterală a contractului nu poate avea efect asupra plăților efectuate, neputându-se dispune restituirea lor, contrazice însuși conţinutul clauzelor contractuale, pe baza cărora instanţa de apel a extras elemente de fapt ale pricinii, aplicând apoi în mod corect legea.
Întrucât, astfel cum s-a arătat, sumele plătite nu au corespuns decât pro-parte prestaţiei asumate de către recurent, acesta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1276 C.civ., art. 152 din Statutul profesiei de avocat, pentru a susţine că nu datorează restituirea unei părţi din onorariu, câtă vreme nu şi-a adus la îndeplinire, întrutotul, obligaţiile convenite cu intimatul-reclamant.
În ce privește cuantumul onorariului, a cărui restituire a dispus-o instanța de apel (respectiv, 30.000 euro, reprezentând 50% din cel convenit, de 60.000 euro), acesta nu poate face obiect al cercetării de nelegalitate în recurs, fiind un aspect de apreciere, de proporționalitate a măsurii, în determinarea căreia instanța de apel a ţinut seama de mai multe criterii (referitoare la stadiul procesului penal, la faptul că dosarul se află în continuare în faza urmării penale, la acordarea asistenței juridice timp de doi ani de la încheierea contractului).
Se constată, de asemenea, că în mod inadecvat fazei procesuale în care se află, pârâtul deduce judecății în recurs o serie de elemente de fapt (legate de vizite şi întâlniri directe între acesta şi client, care au avut loc la Tel Aviv, schimburi de corespondență între părţi, situaţia societății civile profesionale ulterior plecării recurentului), cărora pretinde să li se dea o altă interpretare, pe baza căreia să se stabilească o altă stare factuală a litigiului.
Or, indicarea unor astfel de împrejurări, pentru a le atașa consecințe juridice, situează demersul părţii în afara cadrului judecăţii pe care îl presupune calea extraordinară de atac promovată, limitată strict la controlul de legalitate prevăzut de art. 483 alin. 3 C.proc.civ., în termenii motivelor de casare reglementate de art. 488 C.proc.civ.
În consecință, potrivit considerentelor anterior expuse, criticile de nelegalitate încadrabile în motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., au fost găsite nefondate, recursul pârâtului fiind respins ca atare.
