În perioada 26 – 27 iunie 2023 a avut loc, la Bucureşti, Întâlnirea președinților
secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, în care au
fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică neunitară în materie civilă.
În discuție a fost și termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare
sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală
În opinia Institutului Național al Magistraturii:
Art. 539 C. proc. pen., cu denumirea „Dreptul la repararea pagubei în cazul
privării nelegale de libertate”, prevede:
(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal,
a fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Prin Decizia nr. 136 din 3 martie 202141, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură
penală, sau achitare este neconstituţională.
În considerentele deciziei (par. 41) s-a reţinut că „din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează
răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din Codul civil, astfel că ea trebuie
valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură
penală.”
Prin Decizia nr. 1/202342, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală, faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionalenr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie
2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură
penală, este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private
de libertate şi, ulterior, achitate.
În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”,
respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală” constituie criterii autonome care
dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a
dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală.” În considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (par. 45-47) s-a reţinut că „Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate.
Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală.
Ca atare, se constată că ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea, într-un mod previzibil şi unitar, a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost sancţionat de către Curtea Constituţională.”
Din perspectiva care interesează problema de practică neunitară, faţă de considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impune a se reţine o primă concluzie, în sensul că acţiunea prin care se solicită repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală reprezintă o acţiune care se circumscrie domeniului de aplicare al art. 539 C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, apare şi cea de a doua concluzie, în sensul că acţiunii îi vor fi aplicabile şi dispoziţiile care reglementează felul şi întinderea pagubei (art. 540 C. proc. pen.), precum şi cele care reglementează acţiunea pentru repararea pagubei (art.541 C. proc. pen.).
Or, potrivit dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen. la ipoteza particulară a reparării pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., rezultă că acţiunea este supusă termenului de prescripţie de 6 luni. Cât priveşte identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, apreciem că răspunsul la această problemă este circumstanţiat de două aspecte ce sunt reprezentate de stabilirea naturii deciziei pronunţate de Curtea Constituţională şi de aplicarea în timp a deciziilor Curţii Constituţionale.
Astfel cum s-a reţinut în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anterior redate, Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzută de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală. Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională şi a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală.
Cât priveşte efectele în timp ale deciziilor Curţii Constituţionale, dispoziţiile art.147 alin. (4) din Constituţie prevăd că de la data publicării în Monitorul Oficial deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
În plus, în această privinţă, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri (Decizia nr. 404/2016, Decizia nr. 123/2016, Decizia nr. 847/2018), statuând, în esență, că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte și, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita.
Cu referire la situaţiile trecute (facta praeterita), Curtea a arătat (Decizia nr. 404/2016- par. 28-29) că, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut. Numai în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze.
Problema de practică neunitară pleacă de la premisa unei acţiuni prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat de privarea legală de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, formulate după declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 539 C. pr. pen. În acest context, sunt supuse analizei două ipoteze: prima, în care hotărârea de achitare sau ordonanţa de clasare a rămas definitivă după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale şi cea de a doua, în care acestea au devenit definitive înainte de publicarea în Monitorul Oficial.
Prima ipoteză face parte din categoria raporturilor juridice viitoare, astfel încât ea este supusă în întregime ordinii juridice normative în care este inclusă şi Decizia nr. 136/2021. Prin urmare, dreptul la reparaţie se naşte la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau a ordonanţei de clasare, cu consecinţa că tot de la acest moment va începe să curgă şi termenul de prescripţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. În ceea ce priveşte a doua ipoteză (hotărâri de achitare sau ordonanţe de clasare care au devenit definitive anterior publicării deciziei Curţii Consituţionale în Monitorul Oficial), apreciem că, dată fiind natura deciziei Curţii Consituţionale de a fi una din categoria celor care sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor şi având în vedere cele reţinute prin Decizia nr.1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că aceasta „constată existenţa constituţională şi a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală”, dreptul la despăgubire se naşte la momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Cum dreptul la acţiune este ataşat dreptului subiectiv şi cum nu poate fi imaginată o situaţie în care termenul de prescripţie să înceapă să curgă de la un moment anterior celui al naşterii dreptului subiectiv, apreciem că aplicarea într-un mod previzibil şi unitar a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen, astfel cum a fost sancţionat de către Curtea Constituţională, presupune ca, în astfel de ipoteze, termenul de prescripţie să înceapă să curgă de la momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că acţiunea prin care se solicită repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală reprezintă o acţiune care se circumscrie domeniului de aplicare al art. 539 C. proc. pen.
Termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune este de 6 luni şi începe să curgă, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau a ordonanţei de clasare (pentru hotărârile sau ordonanţele ce rămân definitive ulterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial) sau de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial (pentru hotărârile de achitare sau ordonanţele de clasare rămase definitive anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial).
