Prin sintagma „locul accidentului”, utilizată de art. 338 alin. (1) C. pen., se înțelege suprafața de teren pe care s-a produs acțiunea sau inacțiunea ce a generat accidentul, pe care a fost produsă vătămarea cu consecințe dăunătoare asupra integrității corporale ori a sănătății și pe care se găsesc urme care pot fi utile pentru stabilirea cauzelor şi condiţiilor acestora.
Prin sentința penală nr. 52/2021, pronunțată la data de 16.03.2021 de Tribunalul Bihor, printre altele, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (1) C. pen.
Împotriva mai sus menționatei sentinţe au declarat apel, în termenul legal, printre alții, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, partea responsabilă civilmente S.C. B. Asigurări S.A. şi inculpatul A.
Prin decizia nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/271/2017, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, partea responsabilă civilmente S.C. B. Asigurări S.A. şi de către inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 52/2021, pronunţată la data de 16 martie 2021 de Tribunalul Bihor.
A fost desființată, în parte, sentința atacată şi rejudecând, printre altele:
S-au înlăturat dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., privind achitarea inculpatul A. de sub acuzația comiterii infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.
În baza art. 338 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.
Au fost menținute dispozițiile sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii.
Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie la data de 13 februarie 2023, prin avocat C.
În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie, invocând cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat că, în mod greşit, a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen. În acest sens, a precizat că a fost prezent efectiv în câmpul desfășurării cercetării și a interacționat efectiv cu autoritățile.
Ca atare, necontestând starea de fapt reţinută în sarcina sa în considerentele deciziei Curţii, se poate valida concluzia că a încercat să părăsească locul accidentului, însă datorită intervenției martorului D. actul de părăsire nu s-a consumat.
Curtea, textual, a arătat că, având în vedere că deşi oprirea după producerea accidentului nu a fost rezultatul voinței sale, ci intervenției martorului D., acesta a rămas la locul accidentului având o colaborare cu organele judiciare. Conform legii, însă, actele de pregătire şi tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanţă penală. Consumarea infracţiunii presupune efectuarea totală a elementului material (mai exact consumarea presupune ca autorităţile prezente la locul accidentului să nu mă fi găsit, să nu mă fi putut identifica la momentul efectuării constatărilor).
Pentru argumentele de mai sus, chiar acceptând starea de fapt reţinută prin decizia recurată, în opinia sa, rezultă că hotărârea de condamnare a fost dispusă pentru tentativă la infracțiunea de părăsirea locului accidentului, faptă neincriminată de Codul penal.
Prin încheierea din 25 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/271/2017.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/271/2017, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin.(1) C. proc. pen.
Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
În cauza de faţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită și configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
Jurisprudența constantă a instanței supreme a statuat că acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.
În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.
În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele inculpatului recurent sunt, în esenţă, în sensul că fapta nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă şi nici subiectivă, întrucât, pe de o parte, nu a părăsit locul accidentului, ci a rulat mai departe pentru a putea opri în siguranță, iar organele de poliţie care au sosit la faţa locului l-au identificat acolo unde era oprit. Pe de altă parte, a susținut că, așa cum a fost reţinută situaţia de fapt de către instanţa de apel, eventual, s-ar putea reţine o tentativă la infracţiunea de părăsirea locului accidentului, care nu este incriminată.
Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la infracţiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., constă în faptul că inculpatul A., la data de 06.01.2016, în jurul orei 14:00, în timp ce a condus autoturismul marca „X.”, având nr. de înmatriculare (…), eliberat de către autorităţile din Ungaria, pe banda a doua de circulație (de lângă axul drumului) a străzii Ogorului, situată în municipiul O., din direcția str. Nufărului către str. Calea Aradului, întrucât nu s-a asigurat corespunzător cu ocazia efectuării manevrei de schimbare a direcției de mers, prin trecerea de pe banda a doua de circulație pe banda întâi, a acroșat autoturismul marca „Y.”, având nr. de înmatriculare (…), eliberat de către autorităţile din Italia, condus de către victima E., având-o ca pasager, pe scaunul dreapta față, pe victima F. iar, în urma coliziunii dintre cele două autovehicule, numitul E. a pierdut controlul autoturismului pe care-l conducea, pătrunzând pe sensul opus de mers şi intrând în coliziune frontală cu autotractorul marca „Z.”, având nr. de înmatriculare (…), condus de către martorul G., fiind ulterior acroșat și de către autoutilitara marca „XX.”, având nr. de înmatriculare (…), condusă de către martorul H., rezultând, la aceeaşi dată, decesul victimelor E. şi F. După coliziunea dintre autoturismul său şi cel al victimelor, inculpatul şi-a continuat deplasarea, fapt observat de martorul D. care conducea autoturismul XY. cu numărul de înmatriculare (…) pe banda întâi de circulație, deplasându-se în același sens cu aceștia. Acesta a văzut producerea accidentului şi pentru că i se părea că inculpatul nu intenționează să oprească a pornit în urmărirea sa și a reușit oprirea sa în trafic.
În raport cu considerațiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., corespund faptei reţinute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracțiunii reţinute în sarcina inculpatului s-a concretizat în acţiunea de a pleca, de a se îndepărta de locul accidentului.
Similar instanței de apel, Înalta Curte constată că sintagma „locul accidentului” utilizată de art. 338 alin. (1) C. pen. nu are o definiție legală, dar doctrina şi jurisprudenţa au relevat că prin acesta se înțelege suprafața de teren pe care s-a produs acțiunea sau inacțiunea ce a generat accidentul, pe care a fost produsă vătămarea cu consecințe dăunătoare asupra integrității corporale ori a sănătății și pe care se găsesc urme care pot fi utile pentru stabilirea cauzelor şi condiţiilor acestora.
După producerea accidentului inculpatul a recunoscut faptul că şi-a continuat deplasarea, dar pe o distanță scurtă până când a putut opri în condiții de siguranță.
Așa cum s-a reținut de către instanța de apel, autoturismul inculpatului a fost identificat de organele de poliție la o distanță de 106,40 de metri de locul impactului, pe când distanțele între autovehiculele Y., Z. şi XX., implicate în accident, sunt mult mai mici, cuprinse între 4,1 metri, respectiv 4,8 metri. De asemenea, instanța de apel a mai reținut că timpul necesar opririi de la viteza de 70 km/h, pe un carosabil umed, este de 2,7 secunde, cu spațiul teoretic de oprire de 53,4 m, iar la o viteză de 90 km/h este de 3,6 secunde, cu spațiul teoretic de oprire de 80,4 m, în condiţiile în care nu s-a putut stabili cu certitudine viteza cu care a circulat inculpatul la volanul autoturismului X.
Or, instanța de apel a reținut că inculpatul se afla la o distanță mai mare decât cea menționată în expertiză, dar și că oprirea nu a fost voluntară, ci ca urmare a activității martorul D., care văzând producerea accidentului şi pentru că i s-a părut că inculpatul nu intenționează să oprească a pornit în urmărirea sa și a reușit oprirea în trafic.
În această situaţie, Înalta Curte constată că inculpatul a părăsit locul accidentului, elementul material al infracțiunii reţinute în sarcina acestuia concretizându-se în acţiunea de a se îndepărta de locul accidentului.
Infracţiunea reglementată de art. 338 alin. (1) C. pen. este o infracţiune de pericol abstract, prin urmare săvârşirea acţiunii incriminate generează automat urmarea imediată constând în starea de pericol pentru siguranța circulației rutiere, legătura de cauzalitate rezultând ex re.
Ca atare, fapta comisă de recurentul inculpat, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel din coroborarea probelor administrate în cauză, îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă, existând identitate între conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării prev. de art. 338 alin. (1) C. pen. sub aspectul laturii obiective.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine nici apărarea recurentului inculpat, în sensul că fapta sa este doar o tentativă la infracţiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct.1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 40/A din 18 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/271/2017.
