Un bihorean trimis în judecată pentru mărturie mincinoasă, acuzat că ar fi mințit pentru a-și proteja fiul, a fost achitat de Judecătoria Oradea. Printr-o hotărâre dată la sfârșitul săptămânii trecute, magistrații au reținut că în momentul în care a fost audiat, bărbatului nu i s-a la cunoştinţă că are dreptul să nu dea declaraţii în cauza ce privea o infracţiune presupus a fi comisă de fiul său şi nici nu i s-a adus la cunoştinţă că băiatul său era considerat suspect. Instanța a conchis că fapta pentru care tatăl a fost trimis în judecată nu întrunește condițiile de tipicitate ale mărturiei mincinoase, motiv pentru care a dispus achitarea.
Cum a ajuns tatăl să fie acuzat de mărturie mincinoasă?
Originar dintr-o localitate de lângă Oradea, tatăl a fost audiat în luna mai 2017 într-un dosar în care el și fiul său era acuzați că ar fi lovit cu pumnii un bărbat. În declarația dată în fața polițistului, a susținut că nu ar fi agresat fizic victima, ci doar ar fi avut discuții în contradictoriu.
Însă, deși în cauză era vizat și fiul său, bărbatului nu i s-a adus la cunoștință că are dreptul să nu dea declaraţii și nici nu i s-a spus dacă băiatul său este suspect sau inculpat. De altfel, și polițistul care s-a ocupat de caz a confirmat în fața instanței că i-a explicat că este audiat ca persoană cercetată ca urmare a reclamației depuse față de el. ”Nu a adus la cunoștința inculpatului (…) la momentul audierii din acel dosar faptul că acesta ar fi audiat în calitate de martor în legătură cu o anumită faptă a fiului său (…) şi nici faptul că, datorită gradului de rudenie cu fiul său (…), are dreptul să nu facă declaraţii în legătură cu o eventuala faptă a acestuia”, se arată în sentința Judecătoriei Oradea, publicată pe portalul ReJust.
Tatăl a susținut că polițistul i-a cerut să spună ”ce a perceput din ceea ce s-a întâmplat” și că nu a avut nicio intenţie de a-i induce în eroare pe anchetatori, ci doar de a se apăra. Asta pentru că ”auzise în sat ca persoana vătămată (…) s-a lăudat ca a formulat plângeri împotriva sa şi a fiului său”. Bărbatul a menționat că, dacă ştia că are dreptul să nu dea declaraţii, nu spunea nimic.
”A semnat acea declarație (de martor – n.n.) unde i-a indicat polițistul, pentru că nu avea ochelarii la el, iar polițistul i-a citit declarația. Polițistul i-a spus că, dacă refuză să dea declarație, îi face dosar penal pentru refuz de declarație”, au menționat judecătorii referitor la bărbatul acuzat de mărturie mincioasă.
Avocatul tatălui, Ionel Manole, a precizat că bărbatul nu poate fi acuzat de mărturie mincinoasă, pentru că în momentul în care a discutat cu polițistul nu putea fi considerat martor: “În condițiile în care organul de poliție nu i-a comunicat calitatea de suspect a fiului și, subsecvent, dreptul de a nu da declarații în calitate de martor într-un dosar în care fiul său avea această calitate, devine evident că nu i-a cerut acordul să dea declarații în calitate de martor fiind încunoștințat de dreptul menționat mai sus, în conformitate cu art. 117 alin. 3 C. proc. pen.). Fiind omise comunicările prelabile dobândirii calității de martor în condițiile relației speciale cu suspectul, cel ascultat nu a devenit martor sub auspiciile art. 117 din Codul de procedură penală. În consecință, nu îi erau aplicabile dispozițiile privitoare la drepturile și obligațiile martorilor, care includ obligația de a da declarații conforme cu realitatea (art. 117 alin. 1, 2 și 3 C. proc. pen.) Fiul său devenise suspect anterior declarației de ”martor” care a condus la trimiterea în judecată pentru pretinsa infracțiune de mărturie mincinoasă.“
Argumentele Judecătoriei Oradea – extrase din hotărârea publicată pe portalul ReJust
Sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispoziţiile art. 114 şi art. 115 din Codul de procedură penală. Poate avea calitatea de martor “orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală” şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Aşadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparțiali ai faptelor deduse judecăţii.
Astfel se poate concluziona că făptuitorul, până la dobândirea calităţii de suspect sau inculpat, poate fi audiat în calitate de martor, beneficiind de toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru acesta.
Potrivit art. 119 alin. (2) din Codul de procedură penală, având denumirea marginală “Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei şi apoi “este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii. Raţiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este şi aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură penală, în faţa organului judiciar.
Analizând declaraţia de martor luată la data de (…).05.2017, instanţa constată că la rubrica ”alte date pentru stabilirea situaţiei personale”, organul judiciar a tras o linie şi sub nici o formă nu a stabilit legătura martorului cu celelalte părţi din proces, deşi prin ordonanţa din (…).03.2017, deci anterior declaraţiei, se dispusese efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de (… – fiul bărbatului – n.n.) pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 193 alin.2 din Codul penal. Actele dosarului relevă dincolo de orice dubiu că numitului (…) nu i s-a adus la cunoştinţă la momentul declaraţiei de martor calitatea de suspect în cauză a fiului său.
Conform art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală “Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului”. Potrivit art. 117 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală după comunicarea drepturilor şi obligaţiilor prev. de art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la alin.1 dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.
Dacă persoanele prevăzute la alin. 1 sunt de acord să dea declaraţii în privinţa lor sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.
Din modul cum este redactată norma procesual penală, instanţa reţine că excepţia instituită de lege este una relativă, aşa încât persoanele menţionate nu pot fi obligate să dea declaraţii ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declaraţii, renunţând la dreptul conferit de art. 117 din Codul de procedură penală.
Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei Curţii Costituţionale ( Decizia nr.562/2017), raţiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de aceştia din urmă. Aşa încât problema de conştiinţă cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală precitată justifică scutirea acestora de la obligaţia civică de a da probe într-un proces penal.
Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relaţii în societate şi a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declaraţii, conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieţii de familie, ori a da declaraţii, neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.
Verificând aplicarea acestor dispoziţii legale cu privire la declaraţia din data de (…).05.2017 care formează obiectul cauzei, instanţa reţine că, deşi s-a utilizat un formulat tipizat al declaraţiei de martor care cuprinde în extenso prevederile art. 117 Cod procedură penală, acestea nu au fost respectate.
În primul rând se observă că la menţiunea tipizată ”Mi s-a adus la cunoştinţă că am dreptul de a refuza să dau declaraţii în calitate de martor şi declar că nu sunt/sunt de acord să dau declaraţii”, nu a fost evidenţiată în nici un fel poziţia martorului (de regulă se taie peste varianta care nu este incidentă).
Coroborând acest aspect cu declaraţia inculpatului (…) şi cu declaraţia martorului (…), poliţistul care a instrumentat cauza, instanţa apreciază că la momentul audierii în calitate de martor a numitului (….) la data de (…).05.2017, nu i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect a fiului său (…), nu s-a stabilit relaţia de rudenie dintre aceştia, nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu da declaraţii şi cu siguranţă nu există o manifestare de voinţă expresă dată în cunoştinţă de cauză şi sub semnătură de către numitul (…) că este de acord să dea declaraţie de martor.
Prin urmare, calitatea de martor cu drepturile şi obligaţiile ce derivă din aceasta este dobândită doar din momentul în care persoana audiată aflată în situaţia de la art. 117 C.p.p. îşi dă acordul să dea declaraţie.
Instanţa apreciază că declaraţia numitului (…) din data de (…).05.2017, luată cu încălcarea dispoziţiilor legale ale art. 118 C.p.p. astfel cum au fost interpretate de Decizia Curţii Constituţionale nr.236/02.06.2020, privind dreptul martorului la tăcere şi, mai ales prin încălcarea dispoziţiilor art. 117 Cod procedură penală astfel cum am arătat mai sus, nu este o veritabilă declaraţie de martor care să constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Pe de altă parte, din punct de vedere subiectiv, afirmaţia inculpatului (…) din declaraţia din (…).05.2017: ”atât eu, cât şi fiul meu (…) nu l-am agresat fizic pe numitul (…), doar am purtat cu acesta discuţii verbale contradictorii, fără incidente”, evidenţiază intenţia acestuia de a se apăra şi nu de a crea o stare de pericol pentru realizarea actului de justiţie.
Faţă de aceste considerente, instanţa, apreciind că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, în baza art. 396 alin. 1 şi 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală va achita pe inculpatul (…), sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 273 alin.1 Cod penal.
Întreaga hotărâre a Judecătoriei Oradea în acest caz poate fi accesată pe portalul ReJust – AICI.
