Un deținut din Penitenciarul Oradea a obținut sesizarea Curții Constituționale după ce nu i s-a permis să primească mâncare gătită de la familie | Zsolt Erli e student la Drept

Un deținut de la Penitenciarul Oradea a reușit să-i convingă pe judecătorii Tribunalului Bihor să-i admită cererea de sesizare a Curți Constituționale într-un caz care a pornit de la refuzul administrației închisorii de a-l lăsa să primească mâncare gătită de la membrii familiei. Excepția ridicată de Zsolt Csaba Erli se referă la dispoziții ale Codului de procedură penală referitoare la sesizările prealabile adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție. Condamnat pentru evaziune fiscală, Erli s-a remarcat prin faptul că, deși aflat după gratii, unde execută o pedeapsă de 30 de ani de închisoare pentru evaziune fiscală și înșelăciune, urmează cursurile facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și semnează articole pe teme juridice.

Totul a pornit după ce, în septembrie 2021, Zsolt Erli s-a adresat cu o plângere judecătorului de supraveghere a privării de libertate împotriva măsurii administrației penitenciarului de a nu permite primirea de alimente gătite prin sectorul vizită. Plângerea i-a fost respinsă, dar bărbatul a contestat decizia la Judecătoria Oradea.

În instanță, la începutul acestui an, Zsolt Erli a depus o cerere motivată de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a cerut instanței supreme răspunsuri la mai multe întrebări:

• în interpretarea dispozițiilor art. 9 alin. 6 și art. 56 din Legea nr. 254/2013, data la care administrația penitenciarului înregistrează plângerea formulată de o persoană privată de libertate reprezintă și data la care se consideră sesizat judecătorul de supraveghere a privării de libertate?;
• care este natura termenului prevăzut de art. 56 alin. 6 din Legea nr. 254/2013?;
• verificarea legalității unui act administrativ normativ emis de administrația penitenciarului în vederea exercitării unor vocații de către deținuți în baza Legii nr. 254/2013 este de competența judecătorului de supraveghere a privării de libertate sau a instanței de contencios-administrativ?;
• având în vedere Expunerea de motive a Legii nr. 254/2013 ce exprimă voința legiuitorului, a prevederilor art. 70 din Legea nr. 254/2013 și a prevederilor art. 148 din H.G. nr. 157/2016 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, persoanele private de libertate pot primi alimente gătite prin sectorul vizită?

Zsolt Erli a arătat că cererea de sesizare prealabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este admisibilă, deoarece se opune sintagmei ”un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului” din cuprinsul prevederilor art. 475 Cod de procedură penală. Cu alte cuvinte, legiuitorul a omis să acorde o astfel de competență și judecătoriilor, omisiunea fiind una legislativă cu caracter constituțional. În opinia bărbatului, în actuala formulare, textul acestui articol contravine atât Constituției României, cât și Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Omului.

În această situație, Erli a cerut Judecătoriei Oradea să dispună sesizarea Curții Constituționale pentru ca aceasta să declare neconstituționale dispozițiile articolului 475 din Codul de procedură penală: ”Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

În timp ce Judecătoria Oradea i-a respins solicitarea, Tribunalul Bihor i-a admis-o marți și a dispus sesizarea Curții Constituționale.

Extrase din hotărârea Tribunalului Bihor, publicată pe portalul ReJust – referitoare la motivele excepției de neconstituționalitate formulate de Zsolt Erli:

Cu privire la obiectul excepției, a arătat că, conform prevederilor art. 475 Cod de procedură penală, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, fapt ce contravine art. 126 alin.3 din Constituție: ,,Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit competenței sale”.

A precizat că Legea nr. 254/2013, lege organică în materia executării pedepselor privative de libertate, prevede că toate conflictele ce se pot ivi în acest sens (plângeri pe drepturi, plângeri împotriva regimului de executare a pedepsei ori împotriva măsurilor disciplinare) a fi soluționate, în ultimă instanță de judecătorii – secțiile penale. Or, în această situație, legiuitorul a omis să coreleze dispozițiile Legii nr. 254/2013 cu cele ale art. 475 din Codul de procedură penală – Legea nr. 135/2010.

A afirmat că teoria kelsiană a Curților Constituționale, în chip de legiuitori negativi, a suferit de-a lungul timpului nuanțări, în prezent fiind acceptat că, în anumite circumstanțe determinate, Curțile Constituționale se pot pronunța asupra omisiunilor legislative. Astfel, în jurisprudența Curții Constituționale s-a cristalizat distincția între omisiunile legislative care prezintă relevanță constituțională și care pot fi cenzurate de Curtea Constituțională pe calea controlului de constituționalitate și cele ce nu prezintă o astfel de relevanță. ,,Când Constituția impune o obligație pozitivă de reglementare legiuitorului, atunci omisiunea de a reglementa după ce de la data adoptării Constituției a trecut un termen rezonabil în care legiuitorul ar fi putut-o face, constituie o încălcare a Constituției care poate afecta drepturile și libertățile fundamentale”. (####### ######, ####### #####, Dialogul judecătorilor constituționali, pag. 217).

A menționat că prevederile art. 475 Cod de procedură penală reprezintă transpunerea de către legiuitor a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin.3. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a făcut deseori referire la competența constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție: ,,În ceea ce privește competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se reflectă în reglementarea infraconstituțională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. 3 din Constituție, potrivit căruia Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. ### din 27.05.2009, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 461 din 03.07.2009, că în exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin.4 din Constituția României. Așadar, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție este dublu circumstanțiată, numai cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a legii și numai cu privire la celelalte instanțe judecătorești. Curtea Constituțională decide asupra constituționalității legilor, în timp ce Înalta Curte de Casație și Justiție decide asupra modului de interpretare și aplicare a conținutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit art. 147 din Constituție, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunțate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanțele judecătorești.” (Decizia nr. ### din 29.04.2013 M. Of. nr. 350 din 13.06.2013).

A considerat că datorită acestei omisiuni, art. 475 este contrar și art. 6 din Convenție, care instituie dreptul al un proces echitabil sub aspectul civil. Raportat la prevederile Legii nr. 254/2013 este adevărat că doar procedura judiciară a sancțiunilor disciplinare este guvernată de latura penală a art. 6 din Convenție, însă este la fel de adevărat că toate celelalte proceduri cad sub incidența art. 6 din Convenție – latura civilă.

A arătat că tratatele în materia drepturilor omului la care România este parte se integrează în (…), având valoare interpretativă constituțional. Acestea constituie prin intermediul art. 20 din Constituție norme de referință pentru controlul de constituționalitate. În timp, în jurisprudența Curții Constituționale a României a fost invocat tot mai frecvent art. 20 din Constituție, cu precădere la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și interpretarea dată acesteia în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea Constituțională a reținut sub acest aspect în mai multe decizii că ,,ratificarea de către România a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prin Legea nr. 30 din 18.05.1994, a făcut ca această Convenție să facă parte din dreptul intern, situație în care raportarea la oricare dintre textele sale este supusă aceluiași regim cu cel aplicabil raportărilor al dispozițiile Legii fundamentale” (Decizia nr. ### din 14.07.2000, M. Of. Nr. 566 din 15.11.2000).

A mai arătat că în Hotărârea Marii Camere în cauza Nejdet Sahin și Perihan Sahin împotriva Turciei (CMC) nr. 13729/05, 20.10.2011), Curtea a reiterat principiile fundamentale aplicabile în cauzele referitoare la problema hotărârilor judecătorești neunitare:

”(i) Curtea nu are sarcina de a cerceta erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin convenție. De asemenea, nu are sarcina, cu excepția cazurilor de arbitrariu evident să compare hotărâri diferite ale instanțelor naționale, chiar și pronunțate în acțiuni similare. În aparență, deoarece independența instanțelor trebuie respectată;

(ii) Posibilitatea unor hotărâri judecătorești neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o rețea de instanțe de fond și de recurs, competente în domeniul lor de jurisdicție teritorială. Astfel de divergențe pot apărea și în cadrul aceleași instanțe. Acest fapt, în sine nu poate fi considerat contrar convenției;

(iii) Criteriile care ghidează motivarea Curții privind condițiile în care hotărârile neunitare ale unor diverse instanțe judecătorești de ultim grad constituie o încălcare a cerinței unui proces echitabil consacrată la art. 6 parag. 1 din Convenție constau în stabilirea următoarelor aspecte: dacă există ,,divergențe profunde și persistente”, în jurisprudența instanțelor interne, dacă legislația internă prevede mecanisme pentru remedierea inconsecvențelor, dacă mecanismul a fost aplicat și, după caz, cu ce efecte;

(iv) De asemenea, motivarea Curții s-a întemeiat întotdeauna pe principiul securității juridice care este implicit în toate articolele convenției și constituie unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept;

(v) Principiul securității juridice garantează, inter alia, o oarecare stabilitate în cazurile juridice și contribuie la încrederea publicului în instanțe. Pe de altă parte, persistența hotărârilor judecătorești neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esențiale ale unui stat de drept”.

A precizat că un criteriu suplimentar luat în considerare de CEDO este chestiunea dacă divergența în litigiu este izolată sau dacă afectează un număr mare de justițiabili. Art. 6 parag. 1 nu se extinde decât până la a impune instituirea unui mecanism de control vertical din partea unei autorități de reglementare comune. În acest sens și în lumina acestor considerente, actuala formulare a prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală este contrară dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție.

A mai precizat că art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene instituie Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil. Referitor la dreptul Uniunii Europene, la modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 148 din Constituție, jurisprudența Curții Constituționale a cunoscut o evoluție care conduce la formularea următoarelor concluzii: Constituția este unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate; o normă de drept european poate fi utilizată în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei directe de referință – ce nu poate fi decât Constituția, cu respectarea unor condiții (o condiție de ordin obiectiv, ce privește claritatea normei, și una de ordin subiectiv, ce ține de marja de apreciere a relevanței constituționale a normei de drept european. Evident, aprecierea relevanței constituționale revine exclusiv Curții Constituționale a României. O situație aparte prezintă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu privire la care Curtea Constituțională a României a statuat că este, de principiu, aplicabilă în controlul de constituționalitate (temeiul constituțional al invocării Cartei fiind art. 148 din Constituție) ,,în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului”. (Decizia nr. ### din 25.06.2010, M. Of. nr. 433 din 28.06.2010).

A considerat că prevederile art. 475 Cod de procedură penală nu reprezintă ,,o cale de atac eficientă” și nu garantează un proces echitabil. Cu privire la admisibilitatea excepției, a susținut că excepția de neconstituționalitate invocată îndeplinește cerințele instituite de art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992. În lumina celor expuse supra, a considerat că redactarea dispozițiilor art. 475 Cod de procedură penală trebuie reformată cu scopul instituirii posibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării unor chestiuni de drept și de către judecătorii, prin admiterea excepției de neconstituționalitate invocate și argumentate în această cerere.