În perioada 26 – 27 iunie 2023 a avut loc, la Bucureşti, Întâlnirea președinților secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, în care au
fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică neunitară în materie civilă, ocazie cu care s-a pus în discuție problema verificării condiției opozabilității cesiunii în procedura încuviințăriiexecutării silite.
Problema de practică neunitară a constituit obiect de dezbatere la Întâlnirea președinților secţiilor civile ale curților de apel – Curtea de Apel Cluj, 13-14 octombrie
2016, iar punctul de vedere prezentat de I.N.M. a fost însușit de participanți cu unanimitate de voturi.
Redăm în continuare punctul de vedere exprimat de I.N.M. la respectiva întâlnire: „În procedura încuviințării executării silite demarate pe baza unei cereri de executare formulate de cesionarul creanței constatate prin titlul executoriu, instanța de executare este datoare să verifice condiția opozabilității acestei cesiuni față de debitorul cedat, sub sancțiunea respingerii cererii de încuviințare în temeiul art. 666 alin. (5) pct. 4 CPC, cel puțin în ipoteza în care cesiunea de creanță s-a încheiat după intrarea în vigoare a noului Cod civil. În particular, instanța de executare va respinge cererea de încuviințare a executării silite dacă va constata inexistența unei creanțe certe, lichide și exigibile. Or, existența unei asemenea creanțe nu poate fi constatată in abstracto, ca drept subiectiv având un anumit obiect, corelativ, în raportul obligațional unei îndatoriri, ci numai în relație cu subiectele de drept implicate în acest raport, respectiv cu creditorul și debitorul.
Spre deosebire de poziția unui alt titular de drept subiectiv civil, și anume titularul dreptului real, care, din cauza naturii specifice a acestui drept, nu este dator să se identifice în raport cu un anumit subiect de drept dator să-i respecte dreptul creditorul se definește, în mod esențial, în raport cu un anumit debitor. De aceea, dacă procedura învestirii cu formulă executorie era una în care, pretinzându-i-se petentului să justifice calitatea de creditor, căci numai creditorul avea interes să ceară învestirea, identificarea debitorului putea trece drept secundară procedura încuviințării executării silite, și în trecut, și astăzi, impune verificarea, în raport cu data cererii de executare, a existenței unei creanțe deținute de o anumită
persoană, determinată, față de o altă persoană, la rândul ei, determinată. Din această perspectivă, existența unei cesiuni de creanță justifică, fără îndoială, transmiterea calității de creditor de la cedent, titularul inițial al creanței, către cesionar, însă justificarea are efecte în raporturile dintre părțile cesiunii creanței născute din titlul executoriu.
În privința raporturilor dintre cesionar și debitorul cedat, considerăm că este utilă o distincție după cum cesiunea de creanță s-a încheiat înainte sau după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Nu data nașterii creanței, dată care este aceea a constituirii izvorului raportului obligațional care constată creanța respectivă, este aceea care contează întrucât art. 117 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, normă tranzitorie specială în materia cesiunii de creanță, relevă că regimul creanței, determinat în raport cu legea în vigoare la data nașterii sale, se păstrează și atunci când transmiterea ei, prin cesiune sau subrogație, operează după data intrării în vigoare a Codului civil. Cesiunea de creanță în schimb, fiind o operațiune contractuală, rămâne supusă dispoziției tranzitorii de la art. 102 alin. (1) din aceeași lege, fiind guvernată de legea în vigoare la data încheierii contractului, deși, așa cum am precizat deja, obiectul ei specific, și anume creanța, este și rămâne supus legii sub imperiul căreia s-a constituit. Se mai cuvine, din perspectivă practică, să se precizeze că, deși problema de practică neunitară pusă în discuție s-a ivit în legătură cu ipoteza, covârșitor majoritară, a cesiunii creanțelor născute din contractele de credit, problema merită o abordare de principiu, acoperitoare pentru orice situație în care titularul inițial al unei creanțe bănești sau cu un alt obiect decât o sumă de bani, izvorâtă dintr-un contract de credit ori dintr-un alt titlu executoriu, judiciar sau extrajudiciar, cesionează această creanță înainte de data depunerii cererii de executare silită.
Fiind acceptată această distincție, se va observa că în noul Cod civil există dispoziție fără corespondent în vechiul Cod. Astfel, potrivit art. 1.578 alin. (2) din noul Cod civil, înainte de acceptare sau de primirea comunicării cesiunii, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului. Rezultă din acest text că debitorul cedat s-ar putea vedea obligat la o a doua plată, aceea cerută de către cesionar atunci când, neacceptând cesiunea și neprimind comunicarea acesteia, face plata către cesionar.
Comunicarea cesiunii reprezintă o modalitate de asigurare a opozabilității cesiunii față de debitorul cedat gândită în termeni mai flexibili decât cei ai vechiului Cod, noua reglementare necondiționând opozabilitatea de existența unei notificări prin executor judecătoresc. Art. 1.578 alin. (1) C. civ. cere doar forma scrisă, inclusiv în modalitatea
formatului electronic, în care trebuie să se arate identitatea cesionarului și creanța cesionată, identificată în mod rezonabil, solicitându-i-se debitorului să plătească în favoarea cesionarului. Teoretic, debitorul ar putea cunoaște existența cesiunii înainte de a i se face comunicarea, caz în care o eventuală plată făcută cesionarului ar valora, prin ea însăși,
acceptare. Dacă, însă, cunoscând sau nu, pe altă cale decât comunicarea, existența cesiunii de creanță, debitorul alege să nu plătească cesionarului, adică celui care, prin
ipoteză, sesizează organul de executare, cesionarul nu are dreptul de a pretinde plata, în lipsa unei comunicări prealabile a cesiunii. Neavând dreptul de a pretinde plata, deși
creanța i-a fost cesionată, cesionarul are cu atât mai puțin dreptul de a pretinde o plată silită, prin procedura de executare inițiată prin sesizarea organului de executare.
În alți termeni, dreptul de a pretinde debitorului cedat plata nu se poate justifica în patrimoniul cesionarului, ca drept realmente relativ față de debitorul cedat, în lipsa unei comunicări prealabile, motiv pentru care, dacă este vorba de o cesiune intervenită înainte de sesizarea organului de executare, dovada comunicării cesiunii trebuie depusă la dosarul de executare. La rândul ei, instanța de executare, pentru a constata calitatea cesionarului de creditor actual al debitorului cedat, trebuie să o aibă la dispoziție, în dosarul format pentru încuviințarea executării silite, alături de cererea de executare, de titlul executoriu și de cesiunea de creanță.
Dacă este vorba de o cesiune de creanță încheiată înainte de 1 octombrie 2011, lipsa în vechiul Cod a unui text similar actualului art. 1.578 alin. (2) C. civ. ar părea să-l scutească pe cesionar de dovada, în fața organului de executare și a instanței învestite cu cererea de încuviințare a executării silite, a formalităților cerute pentru opozabilitatea față de debitorul cedat a cesiunii de creanță intervenite înainte de depunerea cererii de executare la executorul judecătoresc. Cu toate acestea, s-ar putea fundamenta o concluzie similară cu aceea formulată pentru ipoteza cesiunii de creanță supuse noului Cod. Depunerea, la executorul judecătoresc, a cererii de executare silită are ca premisă refuzul executării voluntare a
obligației or, în lipsa unei cesiuni de creanță care să-i fie opozabilă – în termenii vechiului Cod, opozabilitatea față de debitorul cedat o asigura notificarea cesiunii prin executor judecătoresc sau acceptarea cesiunii de către acesta din urmă – debitorul cedat nu poate fi prezumat nici măcar la nivelul aparenței cerute pentru încuviințarea executării că ar fi refuzat plata de bunăvoie, tocmai pentru motivul că plata nu se consideră refuzată decât în raport cu creditorul.
În final, se cuvine reiterat aspectul că cele de mai sus pot fi apreciate ca valabile indiferent de natura sau obiectul creanței ori de tipul de titlu executoriu care constată
creanța, însă, nu mai puțin, formalitățile de opozabilitate a căror îndeplinire va fi verificată de instanța de executare învestită cu cererea de încuviințare a executării
silite vor fi cele prevăzute de Codul civil sub imperiul căruia s-a perfectat cesiunea de creanță numai în măsura în care nu sunt aplicabile legi speciale, mai exigente în privința
unor asemenea formalități.” Apreciem că punctul de vedere exprimat anterior își menține pe deplin justețea și în prezent, neimpunându-se reconsiderarea lui.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că instanța va verifica condiția opozabilității cesiunii în procedura încuviințării executării silite.
