Avocatul Florentin Țuca, fondator al societății de avocatură Țucă, Zbârcea și Asociații, din care a făcut parte și avocatul Robert Roșu, a revenit cu partea a doua a dezvăluirilor despre percheziția DNA la sediul societății. ”L-au “ridicat” cu mascații pe la opt seara, l-au urcat într-o dubă alături de alți viitori colegi de suferință, l-au încătușat, l-au plimbat ritualic prin fața camerelor TV ca să aibă și poporul repriza zilnică de circ, l-au trimis la interogatoriul nocturn și, pe la patru dimineața, l-au întemnițat alături de un violator și de un traficant de droguri”, povestește avocatul Țuca într-o postare pe care o redăm, integral, în continuare.
Revin, conform promisiunii, cu partea a doua a primului episod despre ziua percheziției. Înainte de rememorarea după-amiezii de 9 decembrie 2015, mă simt dator cu un răspuns la întrebarea ” De ce n-ați protestat atunci, de ce abia acum?”
Răspuns simplu și onest: Din temerea că un eventual protest atunci i-ar fi făcut și mai grea viața lui Robert. Și din respect pentru sfaturile avocaților penaliști care ne îndemnau să nu tulburăm apele unei anchete în curs și care ne transmiteau speranța că, într-un final, justiția va triumfa.
Și o precizare suplimentară: prezenta rememorare nu este și nu se vrea un exercițiu “de comunicare” ori de “PR”, subordonat nevoii de conservare sau promovare a etichetei în expresii meșteșugite, pompoase și șablonarde. Ea este ceea ce am zis de la început: o simplă confesiune.
Conferință despre drept și drepturi, ce tristă ironie
Inițial, dat fiind balamucul percheziției, am vrut să anulez prelegerea de la Drept. Am și sunat-o pe Daria, reprezentanta asociației studențești care mă invitase să fiu lector de-o oră dar, în timpul discuției telefonice, m-am răzgândit brusc. Și asta nu doar din cauza regretului simțit în vocea organizatoarei, ci și dintr-o formă de protest interior și de obstinată nevoie de aderență la normalitate. Țineam să mă mint că, în ciuda invaziei cu noaptea-n cap, nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla nimic rău, că toate-s la locul lor și acolo vor rămâne, că trebuie să ne vedem de treabă și că, nu-i așa?, nu mor caii când vor câinii. Eram cumva mânat de sentimentul că dacă mă îndepărtez de percheziție, și percheziția se va îndepărta de mine. Capu-n nisip, la fuite en avant…
Așa că m-am dus…Pe drum, m-am intersectat cu Gabi, care se pregătea să meargă la înmormântarea unui unchi, cred, iar privirea lui îmi transmitea că ne amăgim, că ceva rău stă să se întâmple, că și conferința și înmormântarea sunt niște ancore cu lanțuri rupte. Precum timpul fracturat în două, între înainte și după.
Nu-mi mai amintesc cât de calm ori de agitat eram în drumul spre facultate. Cred că am ajuns acolo cu puțin înainte de ora fixată, încă stăpân pe mine și pe tema de livrat. M-am instalat la pupitru și țin minte că, marcat de tulburările din prima parte a zilei, mi-am zis că introducerea cea mai potrivită ar fi despre drept și definiția statului de (ne)drept. Din nefericire pentru mine, debutul discursului meu a coincis cu frenetica vibrație a telefonului din buzunarul sacoului. Silențios, dar obsedant și opresiv, telefonul care vibra încontinuu a fost acela care mi-a pus capăt abordării relativ curajoase din cursul dimineții. Treptat-treptat, mintea mea se deconecta de la firul logic al expunerii pe care n-o mai susținea decât vocea. O voce care era a unui alter-ego, lector ce se încăpățâna să trăiască în propria-i lume.
Cât despre lumea mea, simțeam cum se clatină încet-încet sub radiațiile acelei isterice vibrații. Continuitatea ei a avut pentru mine efectul loviturii în moalele capului și trezirii la realitate. Dar nu la realitatea trăită în prima parte a zilei, aceea a siguranței că nu ți se poate întâmpla nimic ilegal ori că abuzurile vor fi reparate (că doar trăiam într-un stat de drept, nu-i așa?), ci la o realitate traductibilă emoțional prin nesiguranță, frică și panică. Odată cu trezirea asta am început să transpir abundent, ca niciodată până atunci în fața unei audiențe. O văd și-acuma pe Daria venind înspre mine cu un pachet de șervețele pe post de prosop izbăvitor azvârlit în ring. Firesc ar fi fost să-mi cer scuze și să mă opresc, dar nu mai eram în stare de asemenea abordări raționale. Îmi continuam prelegerea cu poticneli și incoerențe și cu gândul la enervanta bâzâială a telefonului, prevestitoare de știri care nu puteau fi decât urâte. Mi-am scurtat expunerea, am acceptat doar două întrebări din sală și am ieșit. Pe ecranul telefonului erau afișate cele o sută de mii de apeluri pierdute ale Alexandrei. Mi-a răspuns cu vocea ștrangulată de emoție și plâns, mi-a transmis tremurând că domnul ofițer vrea să vorbească cu mine și mi l-a dat la telefon. Don’ avocat, io v-am prevenit să nu vă jucați cu noi, veniți imediat la birou! M-am conformat cu convingerea că mă așteaptă cu cătușele. În fapt, cătușele erau pregătite doar pentru Robert; mie mi se dedicau doar amenințări.
Pe care le-am primit sub forma aceleiași invitații insidioase de a nu mă juca chiar și atunci când am deschis ușa biroului. Moment în care mi-a dispărut din porniri orice spirit ludico-juridic, iar primul gest pe care l-am făcut a fost acela de a duce mâna la buzunarul de la piept, de a scoate banii proprii și legal deținuți și de a-i pune pe masă. Fără comentarii despre frumusețea dreptului și sublimul statului de drept…
Posesia de bună-credință, ca înjurătură la adresa inchizitorilor
Când am revenit în propriul birou eram destul de confuz…Nici nu remarcasem că el, biroul, fusese deja transformat în comandament de stat major al invaziei. Pe scaunul meu trona unul dintre ofițeri, acel Bebe care mă persifla în zori și-mi zicea că – indiferent ce zice la lege- procurorul va veni doar atuncea când or să mă salte pe mine. Pe masă, în locul computerului meu, sigilat întru verificări și violări, era un laptop de campanie, de înregistrat procesele-verbale ale expedițiilor victorioase. Pe scaunul din fața biroului, nefericitul proprietar al ceasurilor bune de confiscat, somat să facă dovada că el este deținătorul legitim. Omul încerca timid să se explice, să invoce marile principii de drept relevante și să spună că, în sistemul juridic românesc, legalitatea dobândirii este prezumată până la proba contrară, că buna-credință se prezumă și că, în materie de bunuri mobile, la possession de bonne fois vaut titre. (De fiecare dată când evoc principiul ăsta mă gândesc la minunatul profesor Bîrsan și la realitatea că da, dânsul, fără să-mi fi dat seama la timp, mi-a insuflat dragostea pentru dreptul civil). Pledoaria omului meu – care ar prefera, cu discreție, să rămână anonim- era întâmpinată de Bebe cu ridicări din sprânceană și muștruluieli. Haideți, don’ avocat, aveți, dom’ne acte “pe” ceasurile astea sau nu? Nu aveți?… Asta e, se confiscă. Și i le-au confiscat, pe bază de proces-verbal, cu număr și serie. Drept e că, și ceasurile lui, și banii mei (inventariați, bancnotă cu bancnotă, număr și serie, cu mine de față, pe scaunul inchizitorial din fața biroului meu), și colierul colegei ne-au fost restituite la ceva vreme de la percheziție. Habar n-am ce i-a motivat, li s-o fi părut prea de tot, nu știu. Cert e că ne-au chemat telefonic, la DNA Brașov, să ne restituie banii și bunurile care nu arătau, pare-se, nici a heroină, nici a pumnal însângerat, nici a explozibil. La fel de adevărat este că restituirea a fost condiționată de prezentarea unor documente: în cazul subsemnatului, o dovadă de la barou care să ateste că venitul meu lunar era mai mare decât suma confiscată (!), iar în cazul colegilor, acte “de proveniență” a respectivelor obiecte (ca și cum “probele” astea ar fi avut vreo relevanță).
Întâmplător, colegii mei, prezumați hoțomani de rea-credință (ori, poate, tâlhari, mai știi?…) au găsit acasă, printre hârtiile din sertare, niște certificate de garanție, cred. O bună ocazie pentru un sfat juridic: să nu mai ieșiți niciodată din casă fără ca în poșetă să aveți chitanța care atestă legalitatea deținerii pantofilor din picioare.
“Ridicarea” lui Robert Mihăiță, corpul delict
Cândva pe la trei după-amiază, a sunat ceasul rău. Robert se îndrepta spre toaletă când s-a trezit flancat, chiar când deschidea ușa, de doi reprezentanți ai “forțelor de ordine” însărcinați cu asigurarea “legalității” percheziției. După ce mi-ați întors biroul cu susu-n jos și-ați stat pe capul meu toată ziua, nici măcar la baie nu mă lăsați singur? Nu, don’ avocat, că avem mandat să vă ridicăm.
N-am asistat la scena asta. O povestesc din povestirea lui Robert. Ce-am văzut cu ochii mei este însă secvența cu camaradul meu așezat la o masă din sala București, capul în palme și privirea nicăieri, uluit de ceea ce i se întâmplă, șocat că nu fusese niciodată chemat să dea lămuriri despre caz într-o discuție deschisă cu vreun anchetator, dar amenințat să fie luat pe sus, revoltat de notificările care-i veneau pe telefon și-l anunțau deja despre sechestrarea conturilor bancare. Ce-am făcut?, Flore, ce-am făcut? era singura întrebare care-l chinuia tocmai prin lipsa răspunsului și absurdul kafkian al întregii situații. Iminența “ridicării” lui cu duba pentru a da explicații despre un dosar finalizat cu șapte-opt ani în urmă îi paraliza și simțul dreptății și pe acela al realității.
Ca prin ceață, mai văd chipuri de colegi care intrau să-l consoleze și să-l asigure că totu-i o eroare care va trece repede, ca un vis urât.
Ceața rememorării se risipește însă când o văd venind pe Ileana. Foarte frumoasă, extrem de elegantă, pași fermi, privire demnă. Nu țin minte să-l fi îmbrățișat, poate nu-mi amintesc eu, în fond, nici nu contează. Ceea ce în memoria mea afectivă rămâne de rememorat este emoția pe care am trăit-o văzând-o cum își trage un scaun în fața lui, îi pune o mână pe genunchi și-l privește. Iar dincolo de orice asigurări că fetele-s bine, mama și tata – la fel, viitorul – luminos, o scoatem la capăt, se va rezolva (asigurări pe care le adaug eu acuma la montaj, nici nu-mi mai amintesc dacă erau în poză atunci, probabil că da), deci, dincolo de orice încurajări pe care o soție i le-ar transmite soțului în prag de arest, eu țin minte cu claritate doar acea privire. Iar ceea ce ochii luminoși și limpezi ai Ilenei lui transmiteau ochilor plânși ai lui Mihai al ei era nu doar imensă iubire, ci și imensă tărie. Era nu doar imaginea unei iubiri puternice, ci a unei iubiri cu putere. Iubirea cu putere a Ilenei lui pentru Mihai al ei avea să mă impresioneze și în anii următori ai întregii istorii și sunt convins că Mihai al ei și Robert al nostru s-a întărit și se va întări, întru eliberare, (și) din această dragoste tare și intensă.
Orele care au urmat au trecut în ritm de du-te-vino. Vânzoleală, oameni derutați, priviri întrebătoare, Bebe înscăunat managing partner, proces-verbal în facere, plimbare înstăpânită a jandarmilor pe coridoare, primele consolări și încurajări pentru Robert (nici prin cap să ne treacă gândul că peste cinci ani de chin și stres, ar urma să-i ducem consolările și încurajările la vorbitor, separați de un zid de sticlă).
L-au “ridicat” cu mascații pe la opt seara, l-au urcat într-o dubă alături de alți viitori colegi de suferință, l-au încătușat, l-au plimbat ritualic prin fața camerelor TV ca să aibă și poporul repriza zilnică de circ, l-au trimis la interogatoriul nocturn și, pe la patru dimineața, l-au întemnițat alături de un violator și de un traficant de droguri.
N-am avut tăria să-l văd încătușat la televizor. Urma să-l văd în cătușe, față în față, a doua zi. (Va urma)
